Are 81 de ani și practică floricultura de mai mult de jumătate de secol. Alois Weil a „furat” meseria de la tatăl său, care a deschis în 1936 o florărie în centrul Aradului. Alois spune că a fost prima...

Pasionat de grădinărit încă din copilărie

A început să lucreze încă de la 16 ani, când era calfă, ceea ce însemna doi ani de ucenicie în meseria pe care dorea să o urmeze. Nu a scăpat de supliciile războiului, fiind recrutat pentru cinci ani. Pentru că, după cei cinci ani s-a întors acasă, pedeapsa pe care a primit-o a fost să lupte încă doi ani pe teritoriul României.

Nu a cedat ci a avut tăria ca, după șapte ani de luptă, să își continue viața și să urmeze cursurile unei școli și a unui liceu la seral. Floricultura a „furat-o” de la tatăl său care era pasionat de această meserie într-o perioadă în care lumea nu era aproape deloc familiarizată cu ce înseamnă să cultivi flori. Își amintește cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze cum, la vârsta de patru ani, a furat briceagul de la altoitorii angajați de tatăl său și „s-a altoit” la picior. „M-am ascuns să nu afle ai mei dar până la urmă și-au dat seama. Mă simțeam vinovat și de aceea am stat ascuns. Tata a vrut să mă „altoiască”, dar nu l-a lăsat bunica”, spune domnul Weil. Ne-a explicat că pe vremea aceea nu erau atâția șefi, ci doar un singur inginer care supraveghea toată activitatea grădinarilor din asociația care exista la vremea aceea în Arad și, tocmai din această cauză lucrurile mergeau mult mai bine. Își amintește cu nostalgie de parcul din fața Bisericii Roșii care acum „nu mai există” și de alte spații verzi care, în urmă cu câteva zeci de ani erau adevărate opere de artă iar acum au ajuns... ruine. „Este trist că nu se mai ocupă nimeni de aceste spații. Este păcat că nu știm să apreciem ce avem”, a mărturisit domnul Weil.

Baronul Neuman către Weil: „Cu ce vă ocupați? Gălăgie faceți? Când vreți să deschideți?”

Tatăl său a deschis prima florărie din Arad, în Palatul Neuman, cum era cunoscut pe atunci, în anul 1936. Prima întâlnire a tatălui său cu baronul Neuman a fost una oarecum bizară. „Cu ce vă ocupați? Gălăgie faceți? Când vreți să deschideți?”. Acestea au fost întrebările cu care l-a întâmpinat baronul care dorea ca prăvăliile din palat să fie de elită, cu patroni de seamă, care să reprezinte o mândrie pentru oraș. Chiria era de 36 de mii dar, lunar, baronul Neuman cumpăra flori în valoare de 100 de mii de la florărie. Celelalte două spații, de lângă florăria familiei Weil au fost închiriate unui evreu-bijutier și unei persoane care făcea proteze, toți oameni de vază, selecți, care ridicau Aradul la standarde elitiste „care nu se pot compara cu ce este acum”.

„Nu există comparație între ce era acum 50-60 de ani și ce este acum”

Domnui Weil este dezamăgit de faptul că acum nimic ce este produs în țară nu mai are valoare ci doar ce este adus din străinătate. „De la legume și fructe până la flori. Este penibil să compari prezentul cu ce a fost”, spune acesta. Deși înainte de război și mulți ani după nu a existat industrializare și aparatură performantă, totul era de o mult mai bună calitate. Totul se făcea manual, cu ustensile improvizate care dădeau un randament foarte bun, dacă stăm să ne gândim la diferența dintre produsele de atunci și felul în care se muncea și cum este acum, când totul s-a mecanizat. De-a lungul anilor a participat la mai multe expoziții de flori din străinătate un de, de fiecare dată s-a întors cu un premiu.

Alois Weil este urmat în meseria de florar de fiica sa, care este la fel de pasionată ca și el de tot ce înseamnă flori și întreținerea lor. „A fost foarte greu să dezvolt această afacere, dacă se poate spune așa, ca orice profesie. Floricultura era o ramură de vârf, o artă. Nici nu se poate compara cu ce este acum”, a încheiat Alois Weil.